Skip to main content
Menü

Ghid de jurnalism

Comunicare, societate și cultură de masă

Ce este Jurnalismul și cum se aplică posturilor de radio online

      Jurnalismul pentru radio online reprezintă o formă de jurnalism digital în care informațiile și știrile sunt transmise și difuzate pe internet, prin intermediul unui post de radio online. Echipa redacțională a postului de radio online are responsabilitatea de a aduna, verifica și prezenta informațiile relevante și actuale, care ulterior sunt transmise publicului online. Jurnalismul pentru radio online poate acoperi o varietate largă de subiecte, incluzând știri de actualitate, politice, sportive, culturale sau de divertisment. Această formă de jurnalism oferă publicului acces ușor și rapid la informațiile relevante, indiferent de locația acestora, prin intermediul internetului și dispozitivelor mobile.


COMUNICARE, SOCIETATE ŞI CULTURĂ DE MASĂ


Referindu-ne la comunicarea umană în general, putem afirma că aceasta se construieşte pe baza a două relaţii:


directe – atunci când comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, influenţându-se reciproc (comunicare inter-personală);


indirecte – adică între indivizi se interpătrunde un suport (mai mult sau mai puţin complex).


Actul de mediere permite :- sporirea capacităţilor de înmagazinare a datelor;


- mărirea audienţei unor mesaje;


- dezvoltarea vitezei de transmitere a mesajelor la distanţe din ce în ce mai mari.


Comunicarea de masă leagă conglomerate sociale enorme. Aici găsim acele forme de comunicare caracterizate prin faptul că între emiţător şi receptor se interpun complexităţi tehnologice şi instituţii.


Conceptul sociologic de masă desemnează un anumit mod agregare a indivizilor. Masa reprezintă o mulţime de oameni care nu se cunosc între ei nu comunică şi nu au aceleaşi valori şi scopuri, singurul punct comun este consumul aceluiaşi produs cultural.


Societatea de masă reprezintă populaţia izolată de propria tradiţie şi moralitate, incapabilă să aibă gusturi culturale elevate. Conceptul de societate de masă este important pentru înţelegerea modului în care s-au format primele teorii despre sistemul mass-media. Cercetările sociologice şi antropologice au concluzionat că indivizii se opun presiunilor masificării.


Cultura de masă reprezintă acea cultură în care simplitatea culturii folclorice din societăţile tradiţionale este înlocuită cu elemente luate din alte forme de creaţie culturală. 


Caracteristici ale culturii de masă: - industrializarea bunurilor culturale;


- standardizarea produselor;


- înlocuirea criteriilor estetice de valorizare prin criterii economice.


Comunicarea de masă este practica şi produsul care oferă informaţii şi divertisment unei audienţe formată din persoane necunoscute. Această noţiune este considerată sinonimă cu aceea de mass-media.


După suportul pe care este transmis mesajul putem deosebi media tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe), de cele electronice ( radio, televiziune, calculatoare). Pe lângă tipurile ,,tradiţionale” de media, au apărut şi noile media, denumite prin termenul generic de multimedia (jocuri video, imagini şi spectacole holografice, televiziunea digitală, presa scrisă digitală, magistralele informaţiei – concentrarea pe un monitor a mai multor canale de televiziune, radio, calculator, presă scrisă).


II APARIŢIA PRESEI DE MASĂ


PRECURSORII ZIARULUI


Ziarul modern este rezultatul unor combinaţii de elemente aparţinând multor culturi şi multor perioade de timp. Romanii afişau în locuri publice jurnale de format redus, pe cere le numeau acta diurna. Cu mult după apariţia tiparului în Europa, prin sec. al XVI-lea, guvernul veneţian tipărea o mică foaie de ştiri care putea fi cumpărată cu o gazeta (o monedă micuţă). Acest cuvânt se păstrează şi astăzi ca sinonim pentru ziare. În 1621, în Anglia, au început să apară mijloace de comunicare premergătoare ziarului, care se numeau corantos şi cuprindeau ştiri externe şi nu erau publicate în mod regulat, apariţia lor fiind reglementată de guvern.


Încetăţenirea principiului fundamental al libertăţii presei, s-a făcut simţit odată cu declinul vechilor monarhii feudale şi apariţia democraţiei politice. Procesul de transformare a fost unul lung dar care a condus la formarea tradiţiilor jurnalistice, aşa încât, de la început ziarul a devenit o arenă de dezbatere publică, protest partinic şi comentariu politic.


Transformările erau în pas cu dezvoltarea comerţului şi au culminat cu revoluţia industrială. S-a ajuns la concluzia că însă-şi existenţa comerţului modern a fost de la început dependentă de dezvoltarea diferitelor mijloace de comunicare.


ZIARE PENTRU TOATĂ LUMEA


Un grup de tipografi şi editori au început experimentarea apariţiei unui ziar ieftin, care să se vândă nu prin abonament, ci la bucată. Un tipograf neînsemnat la acea dată din New York, pe nume Benjamin Day, înfiinţează pe 3 septembrie 1833, ziarul său, pe nume ,,The New York Sun”, ziar care avea să revoluţioneze cu adevărat publicarea de ziare. Formula succesului a constat în punerea accentului pe ştirile locale, pe povestiri de interes uman şi chiar reportaje senzaţionale despre evenimente şocante. Conţinutul a părut interesant pentru noii indivizi instruiţi ai clasei muncitoare şi pentru faptul că era vândut pentru un penny, pe străzi, de către vânzătorii ambulanţi. Zilnic tirajul a crescut până la 2000 în primele două luni, la 5000 în patru luni şi la 8000 în şase luni.


Succesul a fost pus pe seama faptului că se adresa unui public nou în comparaţie cu publicaţiile de până atunci, iar ştirile au fost redefinite aşa încât să se potrivească gusturilor, intereselor şi nivelului de lectură ale păturilor mai puţin educate ale societăţii. Benjamin Day a inclus în ziarul său relatări despre crime, păcate, catastrofe şi dezastre – ştiri pe care oamenii de rând le găseau distractive şi amuzante. Pe la 1837 ,,Sun”  avea în jur de 30.000 de exemplare, mai mult decât tirajul tuturor celorlalte ziare de la acea vreme, din New York. 


Concurenţa a reacţionat imediat. Presa ieftină a fost un succes financiar pentru faptul că atrăgea anunţuri publicitare, venitul din anunţuri fiind singurul sprijin financiar, pentru că cu preţul unui penny din vânzare, de-abia se putea plăti materia primă. Chiar şi anunţul publicitar în sine viza mărfuri şi servicii destinate consumului de masă. 


Principalul concurent al lui Benjamin Day era James Gordon Benett, care cu numai 500$ înfiinţează un adevărat imperiu ziaristic. Publicaţia sa se numea ,,The Herald” şi făcea haz de normele morale conservatoare ale timpului, se publicau reportaje despre procese privind crime, violuri, calomnii şi perversităţi. Existau şi pagini despre politică, finanţe, evenimente mondene din înalta societate. Această formulă a constituit cheia succesului ziarului ,,Herald”, Benett însuşi făcându-şi mulţi duşmani prin articolele sale violente şi scandaloase.


Aceste tipuri de ziare au început să se răspândească cu repeziciune în S.U.A. şi să joace un rol din ce în ce mai important în cotidianul societăţii.


Când a început perioada difuzării rapide?


 Care a fost punctul culminant al popularităţii ziarelor?


 Ce înţelegem prin jurnalism de senzaţie?


CARACTERISTICILE COMUNICĂRII DE MASĂ


1 Comunicatorii.


Sunt specialişti care lucrează în structuri organizaţionale complexe, bazate pe ierarhii, norme şi proceduri de lucru standardizate. Spre exemplu, la realizarea unei singure pagini de ziar contribuie mai mulţi reporteri, fotoreporteri şi editori, un grafician, un secretar de redacţie, un tehnoredactor, un comentator sau un editorialist, tehnicieni (culegători pe calculator sau dactilografi, tipografi, corectori), reprezentanţi ai serviciilor de management şi de marketing.


2 Canalul.


Reprezintă sistemul care permite ameliorarea calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care circulă mesajele.


Există trei tipuri de ,,media”: 


media autonome în care suportul de transmitere poartă el însuşi mesajul (mesajele cuprinse în cărţi, ziare, afişe) şi media de tip electronic (radioul, televizorul, casete, CD);


media de difuzare: releele, cablul, satelitul;


media de comunicare: telefonul, poşta tradiţională şi electronică.


3 Publicul.


Este grupul eterogen de oameni diferiţi din punct de vedere economic, social, cultural, religios şi lingvistic. Comunicarea este unidirecţionată, emiţătorul dominând şi monopolizând actul de transmitere a mesajelor; receptorul răspunde slab şi tardiv, neavând puterea de a schimba traseul sau conţinutul comunicării.


4 Conţinutul.


Comunicarea de masă oferă o mare varietate de conţinuturi, atractive şi accesibile, mereu înnoite şi promovate prin diferite campanii de publicitate. Conţinuturile sau bunurile culturale, se clasifică după cum urmează:


informaţii – acestea pot apărea sub forma unor date neprelucrate ( cotaţii bursiere, rezultate sportive, statistici, adrese utile etc.) sau sub forma unor date ,,ambalate” în formate, genuri şi stiluri jurnalistice precise;


idei şi opinii – prin contactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile unor specialişti în diverse domenii sau editorialişti de prestigiu;


divertisment – programe dominate de produsele care au ca scop relexarea (filme artistice, seriale, jocuri, sport, muzică, umor, talk – show);


mesaje având conţinut educaţional – emisiunile de tip teleşcoală.


TIPOLOGIA INSTITUŢIILOR DE PRESĂ


Instituţiile din sistemul mass-media se clasifică astfel:


instituţii orientate către obţinerea profitului (comerciale);


instituţii non-profit (cele de serviciu public).


Instituţiile comerciale pot fi autonome sau integrate în grupuri economice mai mari, iar non-profit sunt subvenţionate de partide, de structuri guvernamentale, de organisme de tip filantropic, de organizaţii economice sau de administraţie etc.


Instituţiile de presă mai sunt clasificate în funcţie de suportul pe care şi prin care îşi difuzează mesajele: presa scrisă şi audiovizulalul. În ceea ce priveşte presa scrisă, există: publicaţii cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale şi anuale. Tirajul depinde de mai mulţi factori: dimensiunile populaţiei unei ţări, suprafaţa acesteia, gradul de alfabetizare, dezvoltarea celorlalte forme ale mass- media. Publicaţiile pot fi diferenţiate şi după formatul în care sunt tipărite: format de ziar, se săptămânal, de revistă sau chir mai mic. După aria de difuzare pot exista: publicaţii cu circulaţie locală, regională, naţională şi internaţională. După conţinut, acestea pot fi: generaliste sau specializate. Exemple de publicaţii săptămânale şi lunare: publicaţii de informare politică şi generală, publicaţii economice, presa feminină, presa pentru copii şi adolescenţi, presa confesională şi presa de divertisment. 


PERIOADA DIFUZĂRII RAPIDE


Chiar dacă ziarul de masă apăruse pe la 1830, mai existau o serie de probleme legate de obţinerea informaţilor, tehnologia de tipărire şi difuzarea. Evoluţia tehnologiei dar şi cea socială, au dus la concluzia că ziarelor le trebuiau mai multe ştiri. Din acest sens, munca reporterului a devenit mai complexă şi mai specializată.


Pentru a satisface nevoia de ştiri au luat fiinţă agenţiile de presă care colectau noutăţile apoi le distribuiau redacţiilor prin intermediul telegrafului. Apariţia vaporului cu aburi, după 1840 şi a construirii de căi ferate, aveau să deschidă o nouă eră în distribuirea ziarelor şi în oraşele nou-înfiinţate din Vest. Tiparul nu a rămas în urmă; presele rotative cu matriţe în cadre metalice solide au început să scoată şi câte 20.000 de pagini pe oră. Editorii şi tipografii individuali şi-au folosit de multe ori ziarele în lupta pentru cauze diverse şi au iniţiat adevărate ,,cruciade” împotriva rivalilor politici.


În 1850, în S.U.A. la fiecare zece familii se cumpărau cam două cotidiane. Această rată a crescut până în 1880, uniform. Creşterea a continuat de fapt până în preajma primului război mondial, menţinându-se constantă apoi până prin 1920.


Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea rămâne celebru în dezvoltarea presei deoarece reprezintă începutul unui nou tip de jurnalism: jurnalismul de senzaţie.


CONFLICTUL ŞI ZIARELE ÎN SCHIMBARE


Acest tip de jurnalism era unul indiferent, iubitor de senzaţie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace. A transformat marea dramă a vieţii într-o melodramă ieftină, deformând faptele cotidiene aşa încât să aducă vânzări celui care le făcea reclamă. Şi ce e mai rău, în loc să furnizeze publicului ştire, prezenta un paliativ de păcat, sex şi violenţă.


Noul şi importantul mijloc de comunicare, care pusese stăpânire pe potenţialul tentant al dezvoltării culturale şi morale a maselor se dovedise a fi, în ochii lor, o monstruoasă forţă de influenţă pentru degenerarea societăţii.


Oamenii de seamă ai societăţii au protestat din ce în ce mai vehement. Patronii publicaţiilor erau puşi în situaţia de a pierde publicul aşa că unii au trecut imediat la revizuirea politicii în redacţie, în timp presa devenind mai puţin senzaţională şi mult mai responsabilă. În acest sens s-au conturat o serie de norme, coduri deontologice, care defineau şi limitau responsabilităţile presei.


III. TEORII ALE COMUNICĂRII DE MASĂ


Sistemul mass-media reprezintă o parte importantă din societatea modernă, având legătură cu indivizi, grupuri, organizaţii şi alte sisteme sociale. Aceste relaţii pot fi conflictuale sau de cooperare, de asemenea pot fi dinamice sau statice. Indiferent de aceste caracteristici, relevanţa constă in existenţa relaţiei. Relaţiile se stabilesc fie ca întreg, pentru tot sistemul, fie pe componente cum ar fi televiziunea, radioul, ziarele sau industria revistelor.


Relaţiile de dependenţă faţă de mass-media se bazează pe scopuri şi pe resurse. Pentru ca indivizii, grupurile şi organizaţiile să-şi atingă scopurile ei au nevoie de resurse care se află sub controlul altor persoane. Privit ca un sistem de informaţii, sistemul mass-media reprezintă totalul a trei surse de informaţii care produc dependenţa. Prima resursă o reprezintă culegerea informaţiilor sau crearea lor. Cea de-a doua resursă, prelucrarea informaţiilor, face referire la cosmetizarea materialului brut. A treia sursă o reprezintă răspândirea informaţiilor, sau capacitatea de informare a maselor. Termenul informaţii este folosit în cazul de faţă pentru a desemna totalitatea tipurilor de mesaje.


DEPENDENŢELE DINTRE INDIVIZI ŞI SISTEMUL MASS-MEDIA


Înţelegerea, orientarea şi jocul sunt scopuri fundamentale în planul motivaţional al indivizilor umani. Suntem motivaţi să ne înţelegem pe sine dar şi mediul în care trăim. Ne folosim de informaţii pentru a ne putea ghida intenţiile şi acţiunile. Din acest punct de vedere, jocul este considerat esenţial, este modalitatea prin care devenim ,,sociali”, învăţăm norme, roluri şi valori. Mai mult, în jocul nostru ne exprimăm pe noi înşine şi cultura din care facem parte.


Înţelegerea socială se realizează atunci când indivizii utilizează resursele de informare mass-media pentru a înţelege, şi interpreta oameni, culturi şi evenimente.


Înţelegerea de sine se referă la relaţiile mass-media care dezvoltă sau menţin capacităţile indivizilor de a-şi interpreta propriile convingeri, comportamente, concepţii despre sine sau personalităţi.


Orientarea acţiunii se referă la o multitudine de moduri în care indivizii stabilesc relaţii de dependenţă cu mass-media pentru a obţine repere de comportament specifice.


Sistemul mass-media pe care îl construim pentru noi înşine este unul care se modifică în funcţie de situaţia în care ne aflăm. În timpul unei crize ne construim tipul de sistem mass-media de care considerăm că avem nevoie, adică sistemul care să deservească cel mai bine scopurilor personale cele mai importante în acel moment. După depăşirea crizei, putem să ne întoarcem la sistemele noastre mass-media de zi cu zi, ca o stabilizare, ca o revenire la starea iniţială, stare adecvată scopurilor cotidiene. 


IV. GESTIONAREA RESURSELOR UMANE


IV. 1. MOTIVAŢIA


Pentru a înţelege modul cum se poate organiza o instituţie de presă, trebuie să definim termenul ,,motivaţie”. Din perspectivă economică motivaţia este o însumare de elemente care conlucrează pentru implementarea unui anumit tip de comportament, agentului economic. Psihologii definesc motivaţia drept totalul acţiunilor care determină comportamentul, fără vreo consideraţie morală.


Ca o caracterizare generală putem afirma că fiecare dintre noi avem un sistem motivaţional, bine personalizat, dar care trebuie să ţină cont de următoarele categorii:


Motivaţii economice şi profesionale;


Motivaţii sociale;


Motivaţii legate de autorealizare;


Motivaţii complexe;


Motivaţii de mobilizare.




IV. 2. MANAGEMENTUL


S-a ajuns la concluzia că dintre diferitele tipuri de management, cel participativ ar fi cu adevărat indicat a fi utilizat într-o instituţie de presă. Pentru ca acesta să poată fi aplicat este nevoie de delegare, adică lărgirea responsabilităţilor subordonaţilor prin posibilitatea acestora de a lua anumite iniţiative, precum şi de descentralizare, adică creşterea autonomiei compartimentelor aşa încât să se mărească gradul de participare a salariaţilor la luarea deciziilor.



IV. 3. COMPORTAMENTUL CONDUCĂTORILOR


Fiecare conducător dispune de un stil de comportament specific în funcţie de modul de afişare a personalităţii. În literatura de specialitate sunt consemnate o serie de stiluri de conducere, printre care şi:


Exploatatorul, adică cel ce guvernează despotic;


Binevoitorul, cel ce se gândeşte să închege relaţii umane;


Consultantul, cel ce încurajează delegarea şi comunicarea;


Participantul, cel care cere salariaţilor săi să participe la actul de conducere.


În cadrul unei unităţi economice se pot aplica mai multe stiluri în funcţie de situaţie; în perioadele de criză se poate aplica primele stiluri, iar în timpul avântului economic, celelalte două. În practică, stilul patru a demonstrat că aduce o eficienţă crescută atât economic cât şi pe plan uman.



V. EVENIMENTUL ŞI MASS-MEDIA


Din punct de vedere al informaţiei, evenimentele nu sunt faptele reale relatate în amănunt, ci doar simboluri ale acestora, pentru că din multitudinea acţiunilor, cei ce lucrează în mass-media, aleg doar acele elemente care le par lor interesante, transformându-le în ceea ce numim informaţie. Acest gen de selecţie dă naştere evenimentului mediatic.


V.1 CLASIFICAREA EVENIMENTELOR



a) Evenimentul mediatic este constituit din trei instanţe:


sursele - care identifică un potenţial subiect, pe care îl consideră de interes larg;


ziariştii – sunt cei care transformă materialul brut primit de la surse, în eveniment public;


publicul - cel care acordă atenţie faptelor relatate de ziarişti, care creează astfel un sens al timpului public.


b) Din punct de vedere al gradului de intenţionalitate distingem:


evenimentele de rutină;


accidentele;


scandalurile;


hazardul fericit.



V.2 SELECTAREA MESAJELOR EMISE DE SURSĂ


O ştire bună trebuie să conţină: 


actualitatea evenimentului;


impactul asupra publicului;


numărul celor implicaţi în eveniment;


personalitatea personajelor implicate;


amploarea spaţială;


alte elemente de interes uman.


V.3 SELECTAREA SURSELOR


Pentru un ziarist sursele de informare reprezintă un element vital, de care depinde. Dependenţa nu are sens unic, adică şi sursele depind de ziarişti pentru că le promovează mesajele. Sursele de informare sunt variate, din acest motiv ziariştii tind să privilegieze anumite tipuri de surse:


agenţiile de presă, dispun de reţele de corespondenţi, dispun de o arie de acoperire vastă de evenimente precum şi de mijloace de transmitere a datelor, ce reduc semnificativ costurile de obţinere a informaţiilor;


serviciile de presă, aparţin diferitelor instituţii sau organizaţii, permit distribuirea cu costuri reduse a informaţiilor direct la redacţii.


STANDARDIZAREA PRODUCŢIEI DE ŞTIRI


Agenţiile de presă joacă rolul de angrosişti, îndeplinind o funcţie triplă: colectează, redactează şi distribuie în flux continuu informaţie. Dezvoltarea mass-media a impus şi impune în continuare existenţa unei pieţe a ştirilor, unde agenţiile de presă au un cuvânt covârşitor. Varietatea mijloacelor de comunicare în masă a avut ca efect şi o diversificare a agenţiilor de presă.


1. CLASIFICAREA AGENŢIILOR DE PRESĂ



În funcţie de categoriile de informaţii colectate şi difuzate, avem:


agenţiile de informaţii generale;


agenţiile specializate.


a) Agenţiile de informaţii generale se împart în funcţie de aria geografică de unde colectează subiectele:


agenţiile naţionale;


agenţiile internaţionale;


agenţiile mondiale (sunt cele care îşi propun să-şi informeze abonaţii despre evenimentele importante care se produc la nivel planetar).


b) Agenţiile specializate acestea se orientează către un anume sector de informaţie (economic, comercial, ştiinţific, turistic), difuzând buletine cu o periodicitate bine stabilită, articole şi chiar pagini pe care ziarele să le poată prelua. Din largul spectru al agenţiilor specializate fac parte şi agenţiile fotografice, cele de cuvinte încrucişate, benzi desenate.



2. ŞTIREA DE TIP AGENŢIE DE PRESĂ


Rolul agenţiilor este de a filtra primar informaţiile şi de a le distribui angro.


Din acest punct de vedere, produsul agenţiei de presă trebuie să fie unul specific.


Ştirea de agenţie de presă trebuie să fie una factuală, precisă, completă, cu surse citate, să poată fi publicată fără modificări substanţiale, indiferent de politica de redacţie. Acest criteriu poartă de numirea de neutralitate şi trebuie să fie un element definitoriu pentru fiecare agenţie de presă care vrea să emită pretenţii. Neutralitatea poate fi observată fie în politica internă a agenţiei, fie în textul produs, ceea ce înseamnă că cel ce redactează o ştire de tip agenţie de presă nu trebuie să manifeste nici cea mai mică doză de subiectivism.


Vocabularul folosit nu trebuie să conţină mult discurs primar, specific instituţiilor implicate în evenimente, de aceea materialul va suferi prelucrări, adaptări la limbajul mediu şi vor fi eliminate judecăţile de valoare pentru care nu se poate atribui sursa.


Cum agenţia de presă prezintă texte bune de publicat, pe lângă normele de limbaj se impun şi normele scriiturii „de serie”, redactarea materialului sub formă de piramidă inversată.


VII REPORTERUL ŞI ROLUL SĂU ÎN PROCESUL JURNALISTIC


Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, reporterul este un „ziarist însărcinat să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii”. În ierarhia unei redacţii, reporterii sunt baza piramidei, deasupra lor situându-se şefii de secţii, secretarul general de redacţie, redactorii şefi adjuncţi, redactorul şef, directorii.


VII.1 CALITĂŢILE UNUI BUN REPORTER


simţul ştirii – un bun gazetar trebuie să „miroasă” un subiect atrăgător. Experienţa orelor petrecute pe teren oferă posibilitatea dezvoltării „flerului gazetăresc”. Acest lucru este cu totul şi cu totul independent de criteriile jurnalistice prezentate în manualele de jurnalism;


simţul urgenţei – reporterul ştie că informaţia este un produs perisabil, de aceea va căuta ca aceasta să ajungă cât mai repede la destinatar, deoarece publicul vrea să fie la curent cu tot ce este nou;


punctualitatea – timpul este poate cel mai mare duşman al reporterului (cel puţin pentru unul începător). Gestionarea timpului trebuie să fie o preocupare permanentă aşa încât să nu existe presiune de lucru;


încadrarea în spaţiu – în funcţie de organizarea fiecărei redacţii în parte există un anumit spaţiu tipografic. În acest caz reporterul trebuie să redea evenimentul în cât mai puţine cuvinte, prezentând ce este mai relevant şi interesant;


bunul simţ – câteodată dorinţa de afirmare profesională sau goana după senzaţional, îi împing pe unii reporteri să încalce normele deontologice;


precizia – redactarea corectă a unor denumiri mai puţin uzuale, a unor nume, alterează grav imaginea ziaristului precum şi a instituţiei pe care o reprezintă;


toleranţa – un reporter vine în contact cu fel de fel de oameni pe care însă trebuie să le respecte părerea chiar dacă uneori vine în contradicţie cu cea personală sau cu legile morale sau juridice;


capacitatea de a schimba registrele – reporterul are datoria să nu intre în discordanţă cu interlocutorii adecvându-şi limbajul şi vestimentaţia în funcţie de om şi loc;


receptivitatea – un bun reporter este un bun ascultător, un neprofesionist va vorbi mai mult decât interlocutorul său;


curiozitatea – este o însuşire de bază deoarece aceasta se manifestă în cazul jurnaliştilor, în numele datoriei de a informa publicul;


perseverenţa – unele personalităţi din viaţa publică nu se găsesc în relaţii bune cu presa iar alţii sunt prea ocupaţi, din acest motiv reporterul insistă de nenumărate ori pentru a putea obţine un interviu sau o scurtă declaraţie;


VII.2 CUNOŞTINŢE ŞI ECHIPAMENTE


carnet de notiţe – de regulă este bine să existe două carneţele, unul mai mic pentru munca de teren şi altul mai mic pentru munca de redacţie sau interviurile pregătite din timp;


agenda – reporterul vine în contact cu mulţi oameni de aceea este bine să le noteze datele personale;


reportofonul – este o prelungire clasică a reporterului, instrument de lucru modern prin care sunt imprimate cu viteza prezentării verbale, o serie de declaraţii. De multe ori însă el trebuie suplinit de clasicul carneţel unde să se noteze întrebările pentru un interviu sau datele principale ale unui discurs;


stenografia – este un sistem de scriere rapidă, de mare ajutor în activitatea gazetărească de captare a informaţiilor. Mulţi nu cunosc stenografie de aceea jurnalistul utilizează frecvent prescurtările, câteodată perfecţionându-şi un adevărat sistem;


dactilografie – utilizarea calculatoarelor nu trebuie să fie o necunoscută pentru ziarişti, dimpotrivă, acesta trebuie să folosească „metoda oarbă”, adică să redacteze cu toate degetele fără să privească tastatura;


aparatul de fotografiat – este şi el un obiect familiar reporterului mai ales când pleacă pe teren. Sunt cazuri când redacţia nu poate trimite la locul desfăşurării unui eveniment un fotoreporter profesionist şi atunci trebuie să ne facem şi din acest punct datoria. Mai exisă şi posibilitatea ca reporterul să fie martor direct la un eveniment neprevăzut;


limbile străine – extinderea posibilităţilor de comunicare sunt în strânsă legătură cu limbile străine, utilizarea calculatorului, corespondenţa electronică, unele cuvinte tehnice precum şi cele de uzură internaţională, sunt doar câteva motive pentru care un bun reporter trebuie să posede cunoştinţe cel puţin medii din vocabularul limbilor de circulaţie. 


VALOAREA DE INFORMAŢIE


Ce merită să fie publicat şi ce nu? Acest gen de întrebare şi-o pun în fiecare moment ziariştii, simţindu-se nevoiţi să estimeze valoarea de informaţie pentru fiecare material remis publicaţiei. Prin studii aprofundate s-a ajuns la concluzia că ştirile pot fi clasificate şi în funcţie de valoarea pe care o au. Din acest punct de vedere se evidenţiază ştirile despre ce se spune, apoi ştirile despre ceea ce se spune că se va întâmpla, iar valoarea cea mai mare o au acele ştiri care vorbesc despre ce s-a întâmplat. În practică, pentru a ne putea decide ce intră şi ce nu la tipar, ne folosim de o serie de criterii:


proximitatea temporară – publicul este mult mai interesat să afle ce se întâmplă azi în comparaţie cu ce s-a petrecut ieri, cu alte cuvinte, o ştire este cu atât mai valoroasă cu cât este mai recentă;


proximitatea spaţială – cu cât evenimentele relatate în ştire sunt mai aproape de noi din perspectivă geografică, cu atât valoarea de informaţie creşte;


neobişnuitul – cu cât evenimentul relatat este mai ieşit din comun cu atât valoarea de informaţie creşte; această atitudine explică şi interesul ridicat al cititorilor faţă de faptul divers;


personalităţi – implicarea într-un anume eveniment a unei persoane publice, este de natură să dea informaţiei valoare;


impactul – cu cât un eveniment, prin efectele sale, cuprinde un număr mai mare de persoane, cu atât valoarea de informaţie va creşte;


a) FACTORI CE INFLUIENŢEAZĂ TRATAREA ŞTIRILOR


instinctele – jurnaliştii recunosc instinctiv ceea ce este demn de a fi publicat şi ce nu;


publicul – fiecare instituţie de presă are un public ţintă, acesta fiind cel care conferă valoare informaţiei;


spaţiul publicistic – în funcţie de disponibilităţi, un material poate să intre sau nu la tipar;


cantitatea de ştiri – în funcţie de numărul de evenimente dintr-o zi se face o selecţie, aşa încât în zilele mai încărcate evenimenţial valoarea de informaţie să crească;


politica redacţională – fiecare publicaţie tratează într-o manieră distinctă acelaşi eveniment, funcţie de profil, de public, de simpatiile politice, precum şi după alte aspecte ale laturii umane;


influenţa companiilor care cumpără spaţiu publicitar – relaţia dintre ziare şi companiile care plătesc pentru reclame este una subtilă, de regulă articolele nu intră în contradicţie cu activitatea acestor firme ci cu concurenţii acestora;


formula redacţională – se referă la stabilirea unei constante între subiectele locale, naţionale şi internaţionale,


competiţia între instituţiile de presă – uneori instituţii cu profil similar încearcă să acţioneze după principiul: „numai la noi puteţi afla despre…”. 


b) SURSELE


conferinţele de presă – participarea la conferinţele de presă este una dintre preocupările de bază ale unui reporter, aici jurnaliştii pot pune întrebări în legătură cu subiectele pe care le consideră interesante pentru cititori;


briefing-urile – diferenţa dintre conferinţa de presă şi briefing constă în faptul că prima manifestare are caracter oficial, în cazul brifing-ului materialul jurnalistic mu va face referire directă la sursă,acesta constituindu-se într-o bază de pornire în documentare;


rapoartele – aici intră diverse materiale realizate de instituţii ale statului şi de organizaţii independente;


comunicatele de presă – sunt transmise canalelor media de diverse instituţii şi organizaţii, anunţând un eveniment sau exprimând un punct de vedere;


broşuri, pliante, publicaţii de promovare – informaţiile din aceste materiale trebuie preluate cu grijă aşa încât jurnalistul să nu se transforme în agent publicitar;


politicieni şi partide politice – o mare parte din materialele din presă au ca subiect politica şi oamenii politici, de aceea, aceştia din urmă cultivă relaţiile cu presa pentru a le menţine şi spori popularitatea;


alte publicaţii, posturi de radio şi televiziune – lecturarea zilnică a presei, urmărirea programelor de ştiri din audiovizual, constituie o sursă inepuizabilă de idei pentru jurnalişti;


oamenii obişnuiţi – adeseori oamenii obişnuiţi sunt martorii unor evenimente importante, sau pur şi simplu, jurnalistul vrea să afle părerea unor oameni simpli despre o problemă de interes general; 


TEXTUL JURNALISTIC


Când răsfoim un ziar ştim că nu vom găsi acolo procese-verbale sau scrisori, ci materiale sub formă de articole având titluri incitante, texte coerente scrise de oameni consacraţi care ne informează despre ce este mai nou. Ce defineşte textul jurnalistic în report cu texte aparţinând altor stiluri?


Textul jurnalistic este redactat de un jurnalist angajat, prin contract permanent sau de colaborare, al unei publicaţii, care îşi asumă toate responsabilităţile privind respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice de derivă din acest contract. Textul jurnalistic nu oferă informaţia brută, aşa cum este cazul procesului-verbal, ci tratată de către jurnalist aşa încât să corespundă dorinţelor publicului.


Sociologul Abraham Moles defineşte informaţia ca fiind „cantitatea de originalitate, de imprevizibil pe care o aduce un mesaj”. În report cu originalitatea informaţiei care generează textul de presă, jurnalistul are obligaţia să strângă toate amănuntele legate de desfăşurarea unui eveniment, lămurind consecinţele acestuia.


Pentru ca mesajul să fie inteligibil este necesar să fie redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia i se adresează. Cu cât informaţia atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reţinută este mai mare.


Textul jurnalistic, ca vehicul al informaţiei, este tipărit într-o publicaţie sau difuzat de un program radio/tv; el respectă codul grafic şi ideologic al publicaţiei sau formatul programului postului respectiv. El este în acelaşi timp marfă (produs destinat cumpărării şi consumării) şi suport al informaţiei necesare sau dorite; el este şi serviciu public.


Sistemul mass-media se află în strânsă legătură cu conceptul de eveniment; evenimentul este nucleul în jurul căruia gravitează efortul jurnaliştilor şi interesul publicului. În situaţia în care jurnalistul transmite informaţii despre un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoţit de imagini, el realizează un act de comunicare. Orice act de comunicare presupune existenţa următoarelor componente: emiţătorul(E), destinatarul sau receptorul(D/R) şi mesajul(M). Pentru a vedea şi condiţiile în care are loc comunicarea, vom lua în discuţie şi următorii parametri: canalul utilizat(Ca), gradul de realizare a contactului dintre emiţător şi receptor(Co), codul(C) şi referentul(R).


Din perspectiva teoriei informaţiei, funcţiile limbajului sunt:


funcţia referenţială (denotativă sau de reprezentare, axată pe contextul comunicării);


funcţia conativă (sau de apel, axată pe receptor);


funcţia expresivă (emotivă, de prezentare, axată pe emiţător);


funcţia fatică (axată pe canalul de transmisie, pentru a asigura legătura dintre informaţii);


funcţia metalingvistică (axată pe cod);


funcţia poetică (axată pe mesaj).


VIII Reportajul


DEX propune pentru termenul de „reportaj” următoarea definiţie: „specie publicistică, apelând adesea la modalităţi literare de expresie, care informează asupra unor situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, economice, culese de obicei la faţa locului”.


A)Reportajul este rezultatul investigării directe, la faţa locului şi nu „de obicei” la faţa locului.


B)Reportajul informează asupra unor fapte(„situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, economice”) de actualitate.


C)Cu corecţiile de la A) şi B), definiţia reportajului devine: „Specie publicistică având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând adesea la modalităţi literare de expresie”.


Regula de aur în reportaj este rigoarea informaţiilor şi scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă şi să simtă ceea ce jurnalistul însuşi a văzut, a auzit şi a simţit.


VIII.1. INFORMAŢIA ŞI TRATAREA INFORMAŢIEI ÎN REPORTAJ


Nu pot reprezenta informaţii care să constituie nucleul unui reportaj decât faptele ce se petrec sub ochii ziaristului. Doar dacă evenimentele fac posibilă colectarea informaţiilor brute, concomitent cu producerea lor, şi dacă contextul permite prezenţa jurnalistului la locul şi în momentul desfăşurării evenimentelor, putem vorbi de realizarea unui reportaj. În raport cu evenimentul, jurnalistul se poate afla în două ipostaze: martor sau participant.


Dacă activitatea de observare este bine dirijată şi eficient exploatată, ea poate suplini informaţiile obţinute prin intervievare. 


Un alt element ce trebuie luat în consideraţie pentru evaluarea informaţiei tratate în reportaj este semnificaţia faptelor prezentate. Nu orice fapt din realitatea înconjurătoare la care jurnalistul asistă este şi subiect de reportaj. Prin raportarea mesajului la receptor (publicul-ţintă), au fost identificate şase valori ale informaţiei semnificative: 1) proximitatea temporală; 2) proximitatea spaţială; 3) neobişnuitul faptelor; 4) conflictul; 5) consecinţele; 6) captarea interesului uman.


VIII.2. STABILIREA UNGHIULUI DE ABORDARE


Evaluarea informaţiei şi stabilirea elementelor caracteristice informaţiei este o operaţie ce se desfăşoară în doi timpi: (1) concomitent cu alegerea subiectului; (2) după finalizarea procesului de colectare a informaţiilor necesare redactării reportajului.


Unghiul de abordare nu trebuie confundat cu părerea jurnalistului în legătură cu faptele şi nici cu atitudinea acestuia faţă de eveniment. Unghiul de abordare reprezintă perspectiva din care este prezentat un eveniment. El include şi intenţia pe care o are autorul în actul de comunicare. Unghiul de abordare este de obicei inclus în primul paragraf al textului (lead-engleză, attaque-franceză) sau în forma compexă: titlu - şapou – paragraf iniţial. De stabilirea unghiului de abordare depinde alegerea structurii informaţionale, construcţia textului şi utilizarea stilului potrivit conţinutului abordat. Unghiul de abordare defineşte intenţia de comunicare a jurnalistului în raport cu unul din elementele importante ale evenimentului prezentat. Unghiul de abordare reprezintă, de obicei, răspunsurile pe care jurnalistul le dă la întrebările: „Ce voi spune? Din a cui perspectivă?” pentru jurnalist, unghiul de abordare reprezintă un „ghid”, care îl ajută să selecteze şi să ierarhizeze informaţiile precum şi să accentueze acele elemente semnificative, în raport cu perspectiva aleasă. Pentru cititor, este acel element care dirijează lectura şi uşurează înţelegerea mesajului. 


VIII.3. TIPOLOGIA REPORTAJULUI


a)Un prim criteriu de clasificare a reportajului este concepţia retorică a acestuia. Naraţiunea prezintă faptele ce definesc o întâmplare, în înlănţuirea lor logică, având grijă să ofere suficiente detalii, pentru ca evenimentul să fie cunoscut de receptor în complexitatea sa. Odată identificate nucleele narative ale construcţiei reportajului, ele devin criterii de clasificare.


În funcţie de nucleul narativ pe care reporterul doreşte să-l evidenţieze, avem:(1) elementele de decor; (2) înlănţuirea faptelor.


1) reportajul de atmosferă, în care intenţia reporterului este, în general, de a crea „culoarea locală” a evenimentului, de a oferi detalii semnificative, care să re-creeze atmosfera „lumii” pe care jurnalistul a cunoscut-o la faţa locului, de al ajuta pe cititor să „vadă” şi să „simtă”, ca şi cum ar fi fost el martor la eveniment.


2) reportajul de eveniment. Această formulare poate părea pleonastică, deoarece dacă nu există un eveniment de o anume semnificaţie, nu putem vorbi de reportaj, iar eveniment înseamnă un fapt care prezintă interes jurnalistic. Cu alte cuvinte, un reportaj de eveniment presupune plasarea cititorului în mijlocul faptelor, cu ajutorul detaliilor de atmosferă.


b) O altă modalitate de a clasifica reportajele o constituie evaluarea semnificaţiei/comlexităţii evenimentului.


1) faptele diverse reprezintă o categorie de evenimente ce pot constitui subiecte de reportaj, deşi cel mai adesea ele apar în paginile ziarelor sub forma ştirilor, relatărilor. Faptul divers este o întâmplare simplă, mai aproape de oameni, adeseori plină de umor. Faptul divers nu e legat puternic de actualitate, în schimb, orice persoană aparţinând comunităţii din care face parte publicaţia, poate deveni subiectul unui fapt divers.


2) evenimentele centrate pe fapte de actualitate, de larg interes uman şi social (accidente, crime, evenimente mondene).


3) evenimente caracterizate prin complexitatea faptelor şi a planurilor pe care se desfăşoară acestea.


4) evenimente caracterizate prin fapte care se succed în timp, care necesită o activitate de investigare pe o durată mai mare de timp, cu semnificaţii umane şi sociale multiple.


IX. INTERVIUL


IX.1.  Este important să înţelegem că interviul nu reprezintă orice discuţie cu o persoană importantă. După Ken Metzer interviul reprezintă o conversaţie, de obicei dintre două persoane, pentru a obţine informaţie în beneficiul unei audienţe nevăzute.


În realizarea practică a unui interviu, apar o serie de probleme dintre care cea mai acută o reprezintă alegerea temei şi a persoanei. În funcţie de situaţie se alege una din aceste premise ca element de început pentru demersul investigativ ce va urma. Un interviu bun va fi luat omului potrivit în momentul potrivit. Contextul spaţio-temporal obligă de fapt jurnalistul să acorde atenţia cuvenită unei anumite teme, fapt pentru care va solicita informaţia numai persoanei care o deţine în mod exclusiv. Decizia că interviul este mijlocul necesar obţinerii informaţiei de la o anumită persoană, precum şi faptul că respectivul individ este cel calificat să o facă, aparţine jurnalistului.


Problema alegerii unui anumit interlocutor într-un moment bine stabilit, poate să-şi găsească rezolvare dacă se ţine cont de faptul că oamenii devin subiect de ştire dacă:


deţin funcţii importante – orice persoană cu funcţie, orice factor de decizie, chiar şi capii lumii interlope;


au realizat ceva important – aici intră sportivii sau star-urile, pentru că oamenilor le place să audă ce fac aceste persoane;


li se aduc acuzaţii grave – un urmărit general apare în faţa presei pentru ceea ce a făcut;


cunosc pe cineva sau ceva important –o secretară care posedă documente ce-l incriminează pe şef;


martori la un eveniment important;


persoane cărora li s-a întâmplat ceva – victima unui accident.


IX.2. În ce scop se ia un interviu?


Să adunăm fapte – un interviu important necesită o sursă de informaţie credibilă şi verificabilă;


Să strângem anecdote – imaginea publică a unei persoane sau instituţii poate fi clădită cu ajutorul unui mesaj memorabil, distinct, amănunţit şi clar;


Să caracterizăm o situaţie – în decursul unei zile se petrec multe lucruri de importanţă mediatică, însă marea majoritate a acestor evenimente rămân la stadiul de notificare;


Să confirmăm ceea ce ştim – sunt cazuri când trebuie să confirmăm sau să infirmăm unele informaţii;


Să demonstrăm că am fost acolo – apariţia unui reporter la locul desfăşurării unui eveniment demonstrează că respectivul canal mediatic este interesat de ceea ce se întâmplă acolo.


IX.3 Cum se identifică interlocutorul potrivit?


a) Motivele pentru care oamenii sunt aleşi pentru interviu, sunt: accesibilitatea, încrederea, responsabilitatea sau posibilitatea de a-i cita;


b) În cazul unei persoane refractare putem să:


să scriem articolul fără interviu;


să scriem articolul, menţionând că interlocutorul nu a fost de găsit sau a refuzat pur şi simplu abordarea;


să ne convingem interlocutorul să răspundă întrebărilor noastre;


c) O persoană poate să ne refuze intervievarea din mai multe motive:


nu are timp;


este emotivă sau timidă;


se simte vinovată;


protejează pe cineva;


nu se pricepe la subiectul aflat în discuţie;


îi este jenă;


este marcată de ceea ce i s-a întâmplat.




IX.4 Cum obţinem interviul în condiţii dificile?


a) Este important să ne convingem sursa cât de importante sunt informaţiile pe care le deţine. La fel de important este şi faptul că trebuie să ne concentrăm atenţia asupra ceea ce vrea persoana să vorbească şi nu asupra ceea ce nu vrea.


b) Partenerul de discuţie trebuie convins să accepte dialogul cu noi, apelând la:


simţul mândriei şi al cinstei – explicăm partenerului de discuţie că articolul va fi scris indiferent dacă avem sau nu interviul;


nevoia de atenţie – să ne convingem interlocutorul de faptul că lumea doreşte să-i cunoască punctul de vedere referitor la subiectul discuţiei;


capacitatea de a reprezenta un punct de vedere – îi spunem interlocutorului că este persoana abilitată să facă respectivele declaraţii, singura persoană care să ofere argumente convingătoare şi complexe.


c) În cazul unei persoane contestate, este clar să ne precizăm poziţia, aceea de aliat, explicându-i faptul că prin interviu se pot elimina ambiguităţile, de asemenea poate fi susţinut punctul de vedere.


IX.5 De ce ar vorbi oamenii cu dumneavoastră?


fiindcă suntem legitimaţi la un canal mediatic cu prestanţă;


fiindcă au fost convinşi de rude, prieteni sau apropiaţi;


fiindcă le-aţi găsit punctele slabe.


IX.6 De ce este importantă documentarea?


a) Jurnalistul nu trebuie, ci este informat în timpul exercitării profesiei sale, în caz contrar ar fi un simplu intrus, un ins rătăcit prin comunitatea mediatică. Documentarea este unul din motivele pentru care interviul va fi acceptat. 

b) Prin documentare înţelegem: 


abordarea obiectivă sau factuală;


abordarea „personalizată”.


c) Ce trebuie căutat în documentarea factuală?


În mod obişnuit trebuie să aducem noi dovezi, interviul reuşit este acela care încurajează intervievatul să adauge lucruri noi şi interesante, asta dacă am avut curajul să studiem amănuntele.

d) Pregătirea întrebărilor


Nu tot ceea ce discutăm cu interlocutorul trebuie să se regăsească în interviu. Trebuie să fim totuşi atenţi la întrebările sau remarcile preliminare, deoarece, o glumă, sau un joc de cuvinte, este tot un gest premeditat, încărcat informaţional.


IX.7 Structura interviului


Pentru a ne atinge scopul, acela de a realiza un interviu, este absolut necesar să avem un plan de lucru, o structură. Din acest punct de vedere distingem că cercetătorii comunicării de masă au identificat mai multe tipuri de interviu:


tip pâlnie;


tip pâlnie inversată;


tip tunel;


cu ordine mascată;


cu formă liberă.


interviul tip pâlnie se remarcă prin faptul că documentarea pleacă de la o idee generală şi pe parcurs se ajunge la un plan detaliu, cu observaţii particulare;


interviul tip pâlnie inversată este într-un fel opusul primului tip, în sensul că aici discuţia pleacă de la un detaliu, lărgindu-se apoi treptat cadrul discuţiei, arătând în acest fel amploarea pe care o are evenimentul respectiv;


interviul de tip tunel se remarcă prin faptul că adună o serie de întrebări în jurul aceleiaşi teme, atât întrebări cu final deschis precum „Dvs. unde eraţi când s-a petrecut tragedia?”, dar şi întrebări cu final închis ca: „V-a ameninţat?”;


interviul cu ordine mascată este unul mai deosebit deoarece îşi propune să deruteze un pic interlocutorul prin ritmul alternant al întrebărilor uşoare cu cele grele, cele cu final deschis cu cel cu final închis;


interviul cu formă liberă, invită la răspunsuri deschise, nu are limită de timp, de aceea pare mai puţin „lucrat”


IX.8 Cum redactăm interviul


Prin redactarea sau editarea interviului se înţelege procesul prin care discuţia înregistrată este transpusă în varianta de piaţă, adică să întrunească următoarele condiţii:


să întrunească necesităţile canalului mediatic;


să respecte politica şi strategia redacţiei;


oportunitate;


să acopere spaţiul tipografic alocat;


să confere un grad sporit de interes;


să existe o adecvare stilistică.


Selecţia şi redactarea informaţiei


- primul pas în ceea ce priveşte selecţia şi redactarea informaţiei este, discuţia premergătoare care obligă interlocutorul să fie pregătit pentru a aborda anumite aspecte, să se concentreze pe ceea ce i se cere;


- din mulţimea de materiale documentare vom selecta doar acele elemente pe care le considerăm relevante pentru opinia publică;


- în cazul cifrelor, atunci când acestea nu au o importanţă decisivă, este recomandată aproximarea;


- tot în cazul cifrelor comunicate de interlocutor, este bine să fie verificate;


- procesul se redactare a interviului presupune şi lămurirea eventualelor nume necunoscute.


Titrarea 


Titrarea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului, acolo unde este cazul a supratitlului. În cazul titlului se pune de obicei afirmaţia încărcată informaţional sau cea şocantă, a interlocutorului.


Şapoul şi rolul său în interviu


Între titlu şi articol este uneori eficace prezenţa unei etape intermediare: şapoul. Acesta are o funcţie dublă: informativă şi incitativă. Şapoul este un text autonom, redactat pe un format distinct pentru a echilibra vizual pagina. Rolul principal al şapoului este de a spune cititorului de ce acest interviu şi de ce cu acest interlocutor. În şapou se regăsesc date de curriculum (numele şi calitatea persoanei intervievate, numele şi funcţionalitatea instituţiei pe care o reprezintă). Pentru aceasta reporterul trebuie să fie atent la:


înfăţişarea fizică a intrelocutorului;


felul în care este îmbrăcat;


ticuri;


persoanele cu care vine în contact.


X. Ancheta


X.1. De ce este utilizată ancheta


Investigaţia e o problemă de îndrăzneală şi de temperament – lucru care nu e la îndemâna oricui. Pe lângă o bogată experienţă în domeniu, jurnalistul de investigaţie are nevoie de câteva calităţi personale de neînlocuit: curaj, intuiţie, perseverenţă, dinamism, rapiditate în mişcare, spirit acut de observaţie.


Înainte de a porni demersul investigativ este absolut obligatoriu să acoperim două exigenţe esenţiale: delimitarea exactă a câmpului tematic şi alegerea unghiului de abordare.


X.2. Genurile anchetei


ancheta de actualitate – stă sub semnul evenimentului fiind caracteristic cotidienelor naţionale. Aici contează rapiditatea cu care se mişcă ziaristul iar textul să fie întărit de o fotografie recentă cu actorii. Mare atenţie la amănunte pentru că evenimentul va fi relatat şi de concurenţă;


ancheta de fapt divers – stă la graniţa dintre investigaţia de actualitate şi ancheta poliţistă, diferenţa constând în faptul că demersul jurnalistic se axează pe circumstanţe şi nu pe dovedirea vinovăţiei cuiva;


ancheta magazin – nu stă sub presiunea noului ci pleacă de la fapte gata petrecute. Aici tema poate avea efecte pedagogice iar unghiul de abordare şi rezultatele analizei pot conduce la un succes pentru publicaţie;


ancheta de investigaţie – se află la graniţa dintre reportaj şi investigarea detectivistică. Acest tip de anchetă obligă redacţia la cheltuieli deosebite deoarece necesită resurse umane şi de documentare serioase. Planul anchetei de investigaţie constă într-o schemă simplă: problemă – ipoteză – verificare – concluzie. 


alte tipuri – ancheta de opinie, raidul anchetă, dosarul de anchetă, portretul


X.3. Trăsături comune ale anchetei


Dintr-o altă perspectivă, ancheta se împarte în: informativă şi interpretativă. Putem face anchetă chiar dacă nu ne-am propus acest lucru:


când verificăm sau completăm o ştire de agenţie sau un comunicat de presă;


când la o conferinţă de presă mai punem două-trei întrebări în plus unei anumite persoane;


când în documentarea pentru un interviu descoperim ceva special.


Ca asemănări, putem vorbi de:


lungime – subiectul anchetei face ca articolul să se desfăşoare pe mai multe numere;


durată – se consumă mult timp pentru documentare;


riscul de a rata – nu de fiecare dată este găsită calea cea bună, alteori rezultatele nu pot fi publicate din diferite raţiuni;


noutatea – ancheta trebuie să fie originală, accentul să cadă pe informaţie nu pe comentariu.


XI Relatarea


XI.1 Definiţii


relatarea este considerată o ştire care se întinde pe un spaţiu mai mare, cu referire la fapte reale şi care urmăreşte selectarea celor mai importante informaţii extrase dintr-un câmp evenimenţial, eliminând în prealabil toate consideraţiile personale, emotive, şi judecăţile de valoare.


Practic, relatarea este genul publicistic de informare, situat ca întindere între reportaj şi ştire prezentând pe larg informaţii despre eveniment în funcţie de unghiul de abordare utilizat precum şi de gradul de pătrundere a evenimentului de către reporter şi de către public.


Şcoala americană de jurnalism conferă relatării statutul de reportaj de ştiri, adică descrierea colorată şi plină de atmosferă a unui subiect aparent banal.


Indiferent de interpretare, relatarea presupune deplasarea reporterului pe teren, realizarea directă a documentării.


XI.2 De la documentare la scriitură


Indiferent de specializarea sa, de apartenenţa la o secţie specializată, indiferent de statutul său, jurnalistul produce în permanenţă articole. În funcţie de subiect, de câmpul evenimenţial, tratamentul informaţiilor este diferit. De exemplu, la o conferinţă de presă poţi extrage şi o ştire şi o relatare şi un reportaj, în măsura în care dezvoltarea subiectului o permite. 


Calităţile unui bun reporter autor de relatări sunt: competenţa, distanţa faţă de evenimente, discreţia în documentare, transparenţa. În munca sa reporterul autor de relatare se foloseşte de un set complet de instrumente reportericeşti: carneţel de notiţe, reportofon, aparat foto, agendă personală.


Marea majoritate a relatărilor tratează subiecte care din punct de vedere spaţio-temporar se ştiu dinainte conform datelor din agendă, din invitaţii, programe, comunicate de presă.


Din acest punct de vedere, relatarea presupune o predocumentare, o punere în legătură cu problema, cu personalităţile implicate.


XII. Portretul


XII. 1. Definiţii


Din perspectivă narativă, portretul reprezintă un tip de discurs în care informaţia nu vizează o actualitate, ci realizarea unui tablou despre calităţile, însuşirile, consecinţele faptelor unui actor al naraţiunii.


Portretul jurnalistic este un gen publicistic de informare centrat pe un anume subiect, de cel mai multe ori uman. 


XII. 2. Criterii de clasificare


Acest tip de naraţiune centrată în jurul unui subiect „personaj”, se clasifică astfel:


a) gradul de saturare cu informaţii a matricei narative


Simple informaţii determinative;


Elemente de curriculum în şapouri, encadreuri, legende foto;


Biografii de agenţie, de public relations;


Portretele propriu-zise.


tipul matricei narative


portret elaborat


monografia unei meserii


biografii romanţate, reconstruiri biografice, evocări;


reportaj-portret;


interviu-portret;


necroloage.



Bibliografie:  Manual de Comunicare, Societate și cultură în masă, Manual de Jurnalism, internet